In urma cu ceva timp, am vazut un prea-lung reportaj TV despre luxul pe
care si-l permite populatia de etnie roma din Romania si mi-a atras atentia o
piranda de 8 anisori si vreo 40 de kilogramute care explica pentru camera despre
cum se asorteaza coronita ei de aur cu rochita ei cusuta cu aur. Nu, nu,
postarea asta nu este despre sentimentele mele fata de populatia de etnie roma
si diferentele pe care le-am identificat intre tiganii de Bucuresti si rudarii
olteni cu care am crescut, ci este putin despre selectia naturala si
supravietuirea speciei. Uitandu-ma la piranda, ma gandeam ca daca fiica mea
(care atunci era doar o ipoteza) nimereste la gradinita in aceeasi grupa cu
printesa tiganca, stiu sigur care dintre ele o sa vina seara acasa plansa si
imbrancita. De fapt, in lupta dreapta, cred ca si eu as iesi destul de sifonata
dintr-o imbranceala cu piranda de 8 anisori, asa ca normal ca imi fac griji
pentru Doraliciu.
Problema identificata, dar ce-i de facut?
Stiu! Trebuie sa imi investesc toata energia in a avea un copil (sau 2-3)
care sa nu fie diagnosticat sau autodiagnosticat cu ADHD, SIDS, BPD, alergii de
diverse tipuri, mofturi, nabarogeala cronica, fraierism acut, timiditate
nejustificata sau blegomanie crasa. Mai bine ciumeg decat blegoman! Cand eram
mici, in vacantele din Oltenia, de cate ori scapam ceva din mana, bunica-mea,
olteanca mandra si darza - ca toate oltencele, imi spunea: „Tine cana cu
stradenie, pe ce pui mana sa nu-ti scape. Cine crezi ca o sa te tina pe tine,
blegomana, asa?”. Brutal, nu? Stiu cateva pasionate de psihologie care ar putea
scrie pe loc 2-3 eseuri despre ce greseala enorma facea bunica mea si ce repercursiuni
ireparabile putea sa aiba o astfel de atitudine pentru dezvoltarea mea
ulterioara. Pe masura ce mergeam pe firul invatamintelor din Oltenia, de tipul „E
prost ala care da, nu ala care cere” sau „Ce, tu esti mai fraier?”, mi-am
amintit ca vechii olteni obisnuiau sa-si manifeste afectiunea fata de copii
numai atunci cand copiii dormeau, in rest, nu strici copilul cu pupaturi, mai
ales in fund, cu mangaieri sau cu eventuale cuvinte de lauda. Greseala! –
striga corul psiholoagelor! Super-nanny da din cap dezaprobatoare si parintele
se rusineaza. Ba, pe naibii! Ce, Dora sa fie mai fraiera? Normal c-o s-o pupam
si-n culcare si-n sculare, dar trebuie sa luptam pe alte cai impotriva
ifoselor.
Mergem mai departe: inainte sa stim ca va fi fetita, unchi’sau ne-a pus in
vedere ca trebuie sa investigam din timp cursurile de balet, pian, pictura,
dans, scrima – in caz ca e baiat. Am apreciat ca face planuri pentru
nepotel/nepotica, il stiu pe Unchiul cat este de pedant si elegant, insa ma
gandesc din nou la piranda si ma intreb de ce am renuntat sa ne ducem copiii la
judo, nunjack (oare se mai practica undeva?), canotaj, atletism, sah, polo de
apa si in general, la sporturi care le-ar putea facilita supravietuirea sau
le-ar creste increderea in sine si spiritul competitiv. Sporturi de contact nu
am facut, nici nu cred ca ma mai apuc in cele ce urmeaza, dar Doralina trebuie
sa se poata apara si de piranda si de Fat-Frumos-cu-Motz-in-Frunte, deci...nu
cred ca vom mai avea loc si pentru pictura in programul zilnic. Am primit
sfaturi si de la oameni care par sa stie ce vorbesc: sa fie un sport in aer
liber, sa fie un sport de echipa, sa fie un sport care ii dezvolta uniform
corpul si mintea – cred ca da, astea sunt criterii pe care trebuie sa le avem
in vedere. In orice caz, de ce ne-am pregati copiii pentru secolul trecut si nu
pentru prezent sau pentru viitor? In mod asemanator, nu prea inteleg de ce
trebuie dus copilul la un atelier in care sa exploreze si sa se exprime prin
pictura. Eu si Remus ne-am exprimat pe 2-3 pereti ai casei in care locuiam, de
explorat, am explorat lanu’ de porumb, via, livada, ograda noastra si a
vecinului, cotetu’ porcului, coada vacii, hulubaria, fantanitele, malu’
Siretului, puntea de la Mainesti, datu’n bobi, cititu’ in cafea si cate si mai
cate...si nu le-am schimba nici pe o viata intreaga de atelier de pictura, in
care ni se pune la dispozitie un spatiu limitat, un numar finit de culori, o
adunatura de parinti basinosi, cu ai lor copii simandicosi.
Si-uite-asa, ajung la o alta problema care ma macina in privinta lui
Doraliciu: observ, cu apreciere si bucurie, un trend (stai sa subliniez: pe
care il apreciez!!!) care consta in faptul ca din ce in ce mai multi parinti
isi invata copiii sa fie generosi. Sa daruiasca din jucariile lor copiilor mai
putin avuti, sa cumpere jucarii pentru alti copii si sa le daruiasca in preajma
sarbatorilor de iarna, sa dea din hainute si incaltamintea lor si in general,
sa fie harnici si darnici. Si totusi...cand eram eu mica, in vacantele din
Oltenia sau din Moldova, toti copii de pe strada/ulita, eram la fel de necajiti
sau de norocosi, depinde de cum vreti sa priviti lucrurile. O zi mancam pe la
Mihai, untura intinsa pe paine, cu un ardei verde din gradina si cu apa din
fantana. O zi mancam pe la Tanti Vica, tocana de porumbel cu ceapa. O zi mancam
pe la Lisaveta, lapte proaspat muls, nefiert, cu paine dumicata. Obligatoriu
ieseam la joaca in cele mai rapciugoase haine, ca oricum le „namoleam” de sus
pana jos, Mosu’, daca venea, ne aducea aceleasi fondante in celofan, ca si
vecinilor din stanga-dreapta. Daca nu venea Mosu’, oricum nu ne interesa, cred
ca nici nu observam, pentru ca oricum, pentru noi, toate zilele erau la fel de
frumoase prin experientele pe care ni le ofeream unii altora: oamenii de zapada,
pitulushu, fotbalu’, Meseriile, gropita, Flori-Fete-Si-Baieti, Fantanita si
alte jocuri care ne tineau in strada din zori pana-n noapte. In acest fel, am
inteles generozitate pe care ne-o puneau la dispozitie copiii „mai putin
norocosi” din jurul nostru. Ne vedeam o data sau de 2 ori pe an, dar era ca si
cum nu ne-am fi despartit nicio clipa. Nu cred ca generozitatea consta in a
darui lucruri sau bani, chiar si cand acestea nu ar fi de prisos. Cred ca
generozitatea consta in a darui amintiri de neuitat si in a fi egal cu cei din
jur.
Concluzii pana aici: in ultimii ani am uitat progresiv multe lucruri
importante care nu imi scapau din vedere in copilarie. Am inceput sa ma
bucurestenizez, sa ma americanez si sa ma deteriorez in punctele esentiale ale
personalitatii umane. Mi-e foarte teama sa nu transmit copilului nostru tot ce
am invatat mai prost pe lume. Tatal ei nu a uitat nicio clipa lucrurile bune,
pe care le-a invatat crescand singur de la varsta de 15 ani. El face sport,
orice sport, fara sa-l impinga nimeni de la spate, fara sa isi doreasca o
imagine, ci numai sanatate. El da zapada de pe la noi din curte si eventual si
de la vecini, in mod anonim, cu veselie si cu drag, fara ca acest gest sa aiba
pentru el o conotatie sociala. El este egalul oamenilor din jurul lui, pe care
nici nu-i venereaza si nici nu-i desconsidera, doar ii ia asa cum sunt. Pentru
el nu exista copii bogatani sau sarmani, ci numai copii care stiu sa se bucure
de copilarie sau nu. Pentru el, greutatile sunt bune, rasfatul se castiga si se
dozeaza si nimic nu este mai important decat experientele pe care le traiesti,
locurile pe care le cutreieri si le vezi cu ochii tai, oamenii cu care vorbesti
de la suflet la suflet, macar o data-n viata.
Dar...sa ajungem in sfarsit la ceea ce nu pot fi ca parinte: nu pot fi un
psihologo-neonatologo-obstetriciano-pedagogo-psihopupu-atot-stiutorist.
Cu mult inainte de a ramane insarcinata, mi-am propus sa nu stiu cate
tipuri de ecografie exista, care sunt dimensiunile admise pentru translucenta
nucala si care sunt alimentele permise in sarcina. Bineinteles, ca nu s-a putut
sa nu stiu, pentru oricat am incercat sa le explic mamicilor-psihologo-neonatologo-obstetriciano-pedagogo-psihopupu-atot-stiutoriste
ca nu vreau sa stiu, ele s-au tot incapatanat sa-mi explice totusi, tot ce stiu
ele despre cum se cresc copiii, care sunt greselile majore in educarea copiilor, faptul ca in ziua de
azi, daca ai 2 copii, trebuie sa ai minim 3 tablete in familie, ca oricum
fiecare copil trebuie sa aiba tableta lui, ca nu mancam salata de beouf cu
maioneza de casa la Craciun, ca doar suntem gravide, ca nu incepem
diversificarea pana la 9 luni – ca sa fim sigure, ca trebuie sa ne asiguram
stocul de suzete pana la 3-4 ani ai copilului, iar in cazul fetitelor, chiar
pana pe la 7 ani, nu mancam fructe de padure cand alaptam, ca sa nu aiba
printesa alergie mai tarziu, ca administrarea de paracetamol dupa vaccin poate
provoca autism, desi acest lucru nu a fost demonstrat, ca daca bebelina este
pusa la somn pe spate, putem evita SIDS (sindromul mortii subite a sugarului)
si ca daca copilul este razgaiat, incapatanat si obraznic, se numeste ca sufera
de sindrom ADHD.
Nu m-am putut abtine si pentru a debuta cercetarile medicale, am inceput
cu definitia DEX-ului pentru cuvantul „sindrom”. Sa va explic: „sindróm n., pl. urĭ și ome (fr.
syndrome, d. vgr. sýndromos, d. sýn, împreună, și dromos, alergare. V. drum).
Med. Totalitea simptomelor care caracterizează o boală: sindromele febreĭ
tifoide” si mai recent „SINDRÓM, sindroame, s. n. Totalitatea semnelor și a
simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota
caracteristică. [Pl. și: sindromuri] — Din fr. Syndrome”. Buuun...eu inteleg ca
sindromul ar reprezenta totalitatea simptomelor unei boli. Ma duc la SIDS, pe
Google, la intamplare: „Sindromul
mortii subite la bebelusi (SIDS) este definit, in mod tehnic ca moartea subita
a bebelusilor sub un an, care ramane inexplicabila dupa o investigatie
amanuntita, incluzand operatia completa de autopsie, examinarea locului mortii
si alte cazuri din istoria medicala.”, deci nu numai ca nu este vorba despre
totalitatea simptomelor care pot fi asociate unei boli, dar este vorba chiar despre
un fenomen medical inexplicabil, deci nu poate fi nici o boala in sine, ale
carui cauze nu sunt cunoscute si nici explicate. Cu toate acestea, vom gasi,
tot pe Google, o lunga lista de recomandari pentru a evita instalarea SIDS.
Mergem mai departe: ADHD. „Deficitul de atentie si hiperactivitate este un
comportament care devine vizibil la unii copii in etapa prescolara sau in
primii ani de scoala. Copilului care sufera de acest sindrom ii este foarte
greu sa-si controleze comportamentul si sa fie atent la ceea ce se intampla in
jurul lui. Studiile facute au demonstrat ca in jur de 2 milioane de copii din
Statele Unite au aceasta boala.” Cred ca 2 milioane este o estimare blanda. Pe
bune? Un copil scapat din mana de catre parintele blegoman este de fapt un
copil suferind de un sindrom care numai in SUA se manifesta la 2 milioane de
copii? In ultimul timp, cred ca poate fi vorba chiar de o pandemie care are
toate premisele, facilitate de parintele blegoman, de a se extinde suficient de
mult pentru a indobitoci iremediabil rasa umana. A-ha-ha! SBS! Shaken baby
syndrome – nici macar nu am mai avut curajul de a cauta daca exista
echivalentul in medicina romaneasca. Ce credeti ca ar putea fi „shaken baby
syndrome”? – atentie, este o afectiune extrem de frecventa in Romania! Este
vorba despre traumele fizice ale unui bebelus, zgaltait in mod intentionat de
catre parinte. Adica, bebelus plangacios+pierderea rabdarii de catre parinte
violent+abuz fizic asupra bebelusului = sindrom. Sindrom? Exista si informatii
despre starea epidemiologica a acestui sindrom. Adica totalitatea simptomelor
unei boli?...Hmmm....ce noroc cu medicii americani, cu plagiatorii romani de
lucrari „stiintifice” straine (adica, americane), cu mamele educate si
emancipate si cu copiii diagnosticati la timp cu numeroase sindroame pentru
care tratamentul recomandat include somnul pe spate, administrarea de apa rece
si de pupici calzi.
Dar, sa revenim, totusi la Doraliciu: am identificat deja sursele de aer
de tara, de copii care stiu sa se bucure de copilarie, chiar daca n-au vazut in
viata lor o tableta, suntem convinsi ca nu va suferi de ADHD, SIDS, BPD
(bipolar disorder), SBS si alte sindroame inventate de oameni care nu au
invatat la timp sa se bucure de viata, de copilarie si sa judece cu propria
minte informatiile care le sunt prezentate.
Ca sa zic ca Bram Stoker: „Ah, it is the fault of our science that it wants
to explain all, and if it explain not, then it says there is nothing to
explain. But yet we see around us every day the growth of new beliefs, which
think themselves new, and which are yet but the old, which pretend to be young,
like the fine ladies at the opera.”
Daca stiti ateliere de crescut amazoane si razboinici, daca cunoasteti
oameni care au invins alergiile cu simplul fapt ca s-au hotarat intr-o
dimineata ca nu au alergii, daca stiti un medic pediatru care a crescut in
scoala de medicina franceza, germana sau chiar romaneasca, dar in orice caz, nu
si-a completat cunostintele de specialitate cu descoperirile miraculoase ale
scolii americane, va rog sa ne indrumati catre ei. Da, disciplinarea unui copil
este un concept invechit, care sper sa fie redescoperit si sa devina „trendy”
in urmatorii ani. Nu, nu, nu incurajez violenta domestica. Stiu multi oameni
care au fost disciplinati fara sa fi fost atinsi, fara sa fi fost ridicat tonul
in prezenta lor si fara ca acest lucru sa le displaca. Stiu oameni care au
terminat un liceu militar sau un liceu sportiv si care se pot trezi la 5
dimineata fara sa „se miortaie”.
Nu vreau un copil blegoman, nici unul badaran. Vreau un copil care sa se
transforme intr-un om echilibrat, curajos si intelept.
