Saturday, 8 February 2014

Cum stiu ca Dora nu va avea ADHD, SIDS sau BPD



In urma cu ceva timp, am vazut un prea-lung reportaj TV despre luxul pe care si-l permite populatia de etnie roma din Romania si mi-a atras atentia o piranda de 8 anisori si vreo 40 de kilogramute care explica pentru camera despre cum se asorteaza coronita ei de aur cu rochita ei cusuta cu aur. Nu, nu, postarea asta nu este despre sentimentele mele fata de populatia de etnie roma si diferentele pe care le-am identificat intre tiganii de Bucuresti si rudarii olteni cu care am crescut, ci este putin despre selectia naturala si supravietuirea speciei. Uitandu-ma la piranda, ma gandeam ca daca fiica mea (care atunci era doar o ipoteza) nimereste la gradinita in aceeasi grupa cu printesa tiganca, stiu sigur care dintre ele o sa vina seara acasa plansa si imbrancita. De fapt, in lupta dreapta, cred ca si eu as iesi destul de sifonata dintr-o imbranceala cu piranda de 8 anisori, asa ca normal ca imi fac griji pentru Doraliciu.

Problema identificata, dar ce-i de facut?

Stiu! Trebuie sa imi investesc toata energia in a avea un copil (sau 2-3) care sa nu fie diagnosticat sau autodiagnosticat cu ADHD, SIDS, BPD, alergii de diverse tipuri, mofturi, nabarogeala cronica, fraierism acut, timiditate nejustificata sau blegomanie crasa. Mai bine ciumeg decat blegoman! Cand eram mici, in vacantele din Oltenia, de cate ori scapam ceva din mana, bunica-mea, olteanca mandra si darza - ca toate oltencele, imi spunea: „Tine cana cu stradenie, pe ce pui mana sa nu-ti scape. Cine crezi ca o sa te tina pe tine, blegomana, asa?”. Brutal, nu? Stiu cateva pasionate de psihologie care ar putea scrie pe loc 2-3 eseuri despre ce greseala enorma facea bunica mea si ce repercursiuni ireparabile putea sa aiba o astfel de atitudine pentru dezvoltarea mea ulterioara. Pe masura ce mergeam pe firul invatamintelor din Oltenia, de tipul „E prost ala care da, nu ala care cere” sau „Ce, tu esti mai fraier?”, mi-am amintit ca vechii olteni obisnuiau sa-si manifeste afectiunea fata de copii numai atunci cand copiii dormeau, in rest, nu strici copilul cu pupaturi, mai ales in fund, cu mangaieri sau cu eventuale cuvinte de lauda. Greseala! – striga corul psiholoagelor! Super-nanny da din cap dezaprobatoare si parintele se rusineaza. Ba, pe naibii! Ce, Dora sa fie mai fraiera? Normal c-o s-o pupam si-n culcare si-n sculare, dar trebuie sa luptam pe alte cai impotriva ifoselor.

Mergem mai departe: inainte sa stim ca va fi fetita, unchi’sau ne-a pus in vedere ca trebuie sa investigam din timp cursurile de balet, pian, pictura, dans, scrima – in caz ca e baiat. Am apreciat ca face planuri pentru nepotel/nepotica, il stiu pe Unchiul cat este de pedant si elegant, insa ma gandesc din nou la piranda si ma intreb de ce am renuntat sa ne ducem copiii la judo, nunjack (oare se mai practica undeva?), canotaj, atletism, sah, polo de apa si in general, la sporturi care le-ar putea facilita supravietuirea sau le-ar creste increderea in sine si spiritul competitiv. Sporturi de contact nu am facut, nici nu cred ca ma mai apuc in cele ce urmeaza, dar Doralina trebuie sa se poata apara si de piranda si de Fat-Frumos-cu-Motz-in-Frunte, deci...nu cred ca vom mai avea loc si pentru pictura in programul zilnic. Am primit sfaturi si de la oameni care par sa stie ce vorbesc: sa fie un sport in aer liber, sa fie un sport de echipa, sa fie un sport care ii dezvolta uniform corpul si mintea – cred ca da, astea sunt criterii pe care trebuie sa le avem in vedere. In orice caz, de ce ne-am pregati copiii pentru secolul trecut si nu pentru prezent sau pentru viitor? In mod asemanator, nu prea inteleg de ce trebuie dus copilul la un atelier in care sa exploreze si sa se exprime prin pictura. Eu si Remus ne-am exprimat pe 2-3 pereti ai casei in care locuiam, de explorat, am explorat lanu’ de porumb, via, livada, ograda noastra si a vecinului, cotetu’ porcului, coada vacii, hulubaria, fantanitele, malu’ Siretului, puntea de la Mainesti, datu’n bobi, cititu’ in cafea si cate si mai cate...si nu le-am schimba nici pe o viata intreaga de atelier de pictura, in care ni se pune la dispozitie un spatiu limitat, un numar finit de culori, o adunatura de parinti basinosi, cu ai lor copii simandicosi.

Si-uite-asa, ajung la o alta problema care ma macina in privinta lui Doraliciu: observ, cu apreciere si bucurie, un trend (stai sa subliniez: pe care il apreciez!!!) care consta in faptul ca din ce in ce mai multi parinti isi invata copiii sa fie generosi. Sa daruiasca din jucariile lor copiilor mai putin avuti, sa cumpere jucarii pentru alti copii si sa le daruiasca in preajma sarbatorilor de iarna, sa dea din hainute si incaltamintea lor si in general, sa fie harnici si darnici. Si totusi...cand eram eu mica, in vacantele din Oltenia sau din Moldova, toti copii de pe strada/ulita, eram la fel de necajiti sau de norocosi, depinde de cum vreti sa priviti lucrurile. O zi mancam pe la Mihai, untura intinsa pe paine, cu un ardei verde din gradina si cu apa din fantana. O zi mancam pe la Tanti Vica, tocana de porumbel cu ceapa. O zi mancam pe la Lisaveta, lapte proaspat muls, nefiert, cu paine dumicata. Obligatoriu ieseam la joaca in cele mai rapciugoase haine, ca oricum le „namoleam” de sus pana jos, Mosu’, daca venea, ne aducea aceleasi fondante in celofan, ca si vecinilor din stanga-dreapta. Daca nu venea Mosu’, oricum nu ne interesa, cred ca nici nu observam, pentru ca oricum, pentru noi, toate zilele erau la fel de frumoase prin experientele pe care ni le ofeream unii altora: oamenii de zapada, pitulushu, fotbalu’, Meseriile, gropita, Flori-Fete-Si-Baieti, Fantanita si alte jocuri care ne tineau in strada din zori pana-n noapte. In acest fel, am inteles generozitate pe care ne-o puneau la dispozitie copiii „mai putin norocosi” din jurul nostru. Ne vedeam o data sau de 2 ori pe an, dar era ca si cum nu ne-am fi despartit nicio clipa. Nu cred ca generozitatea consta in a darui lucruri sau bani, chiar si cand acestea nu ar fi de prisos. Cred ca generozitatea consta in a darui amintiri de neuitat si in a fi egal cu cei din jur.

Concluzii pana aici: in ultimii ani am uitat progresiv multe lucruri importante care nu imi scapau din vedere in copilarie. Am inceput sa ma bucurestenizez, sa ma americanez si sa ma deteriorez in punctele esentiale ale personalitatii umane. Mi-e foarte teama sa nu transmit copilului nostru tot ce am invatat mai prost pe lume. Tatal ei nu a uitat nicio clipa lucrurile bune, pe care le-a invatat crescand singur de la varsta de 15 ani. El face sport, orice sport, fara sa-l impinga nimeni de la spate, fara sa isi doreasca o imagine, ci numai sanatate. El da zapada de pe la noi din curte si eventual si de la vecini, in mod anonim, cu veselie si cu drag, fara ca acest gest sa aiba pentru el o conotatie sociala. El este egalul oamenilor din jurul lui, pe care nici nu-i venereaza si nici nu-i desconsidera, doar ii ia asa cum sunt. Pentru el nu exista copii bogatani sau sarmani, ci numai copii care stiu sa se bucure de copilarie sau nu. Pentru el, greutatile sunt bune, rasfatul se castiga si se dozeaza si nimic nu este mai important decat experientele pe care le traiesti, locurile pe care le cutreieri si le vezi cu ochii tai, oamenii cu care vorbesti de la suflet la suflet, macar o data-n viata.

Dar...sa ajungem in sfarsit la ceea ce nu pot fi ca parinte: nu pot fi un psihologo-neonatologo-obstetriciano-pedagogo-psihopupu-atot-stiutorist.

Cu mult inainte de a ramane insarcinata, mi-am propus sa nu stiu cate tipuri de ecografie exista, care sunt dimensiunile admise pentru translucenta nucala si care sunt alimentele permise in sarcina. Bineinteles, ca nu s-a putut sa nu stiu, pentru oricat am incercat sa le explic mamicilor-psihologo-neonatologo-obstetriciano-pedagogo-psihopupu-atot-stiutoriste ca nu vreau sa stiu, ele s-au tot incapatanat sa-mi explice totusi, tot ce stiu ele despre cum se cresc copiii, care sunt greselile majore  in educarea copiilor, faptul ca in ziua de azi, daca ai 2 copii, trebuie sa ai minim 3 tablete in familie, ca oricum fiecare copil trebuie sa aiba tableta lui, ca nu mancam salata de beouf cu maioneza de casa la Craciun, ca doar suntem gravide, ca nu incepem diversificarea pana la 9 luni – ca sa fim sigure, ca trebuie sa ne asiguram stocul de suzete pana la 3-4 ani ai copilului, iar in cazul fetitelor, chiar pana pe la 7 ani, nu mancam fructe de padure cand alaptam, ca sa nu aiba printesa alergie mai tarziu, ca administrarea de paracetamol dupa vaccin poate provoca autism, desi acest lucru nu a fost demonstrat, ca daca bebelina este pusa la somn pe spate, putem evita SIDS (sindromul mortii subite a sugarului) si ca daca copilul este razgaiat, incapatanat si obraznic, se numeste ca sufera de sindrom ADHD.

Nu m-am putut abtine si pentru a debuta cercetarile medicale, am inceput cu definitia DEX-ului pentru cuvantul „sindrom”. Sa va explic: „sindróm n., pl. urĭ și ome (fr. syndrome, d. vgr. sýndromos, d. sýn, împreună, și dromos, alergare. V. drum). Med. Totalitea simptomelor care caracterizează o boală: sindromele febreĭ tifoide” si mai recent „SINDRÓM, sindroame, s. n. Totalitatea semnelor și a simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota caracteristică. [Pl. și: sindromuri] — Din fr. Syndrome”. Buuun...eu inteleg ca sindromul ar reprezenta totalitatea simptomelor unei boli. Ma duc la SIDS, pe Google, la intamplare: „Sindromul mortii subite la bebelusi (SIDS) este definit, in mod tehnic ca moartea subita a bebelusilor sub un an, care ramane inexplicabila dupa o investigatie amanuntita, incluzand operatia completa de autopsie, examinarea locului mortii si alte cazuri din istoria medicala.”, deci nu numai ca nu este vorba despre totalitatea simptomelor care pot fi asociate unei boli, dar este vorba chiar despre un fenomen medical inexplicabil, deci nu poate fi nici o boala in sine, ale carui cauze nu sunt cunoscute si nici explicate. Cu toate acestea, vom gasi, tot pe Google, o lunga lista de recomandari pentru a evita instalarea SIDS. Mergem mai departe: ADHD. „Deficitul de atentie si hiperactivitate este un comportament care devine vizibil la unii copii in etapa prescolara sau in primii ani de scoala. Copilului care sufera de acest sindrom ii este foarte greu sa-si controleze comportamentul si sa fie atent la ceea ce se intampla in jurul lui. Studiile facute au demonstrat ca in jur de 2 milioane de copii din Statele Unite au aceasta boala.” Cred ca 2 milioane este o estimare blanda. Pe bune? Un copil scapat din mana de catre parintele blegoman este de fapt un copil suferind de un sindrom care numai in SUA se manifesta la 2 milioane de copii? In ultimul timp, cred ca poate fi vorba chiar de o pandemie care are toate premisele, facilitate de parintele blegoman, de a se extinde suficient de mult pentru a indobitoci iremediabil rasa umana. A-ha-ha! SBS! Shaken baby syndrome – nici macar nu am mai avut curajul de a cauta daca exista echivalentul in medicina romaneasca. Ce credeti ca ar putea fi „shaken baby syndrome”? – atentie, este o afectiune extrem de frecventa in Romania! Este vorba despre traumele fizice ale unui bebelus, zgaltait in mod intentionat de catre parinte. Adica, bebelus plangacios+pierderea rabdarii de catre parinte violent+abuz fizic asupra bebelusului = sindrom. Sindrom? Exista si informatii despre starea epidemiologica a acestui sindrom. Adica totalitatea simptomelor unei boli?...Hmmm....ce noroc cu medicii americani, cu plagiatorii romani de lucrari „stiintifice” straine (adica, americane), cu mamele educate si emancipate si cu copiii diagnosticati la timp cu numeroase sindroame pentru care tratamentul recomandat include somnul pe spate, administrarea de apa rece si de pupici calzi.

Dar, sa revenim, totusi la Doraliciu: am identificat deja sursele de aer de tara, de copii care stiu sa se bucure de copilarie, chiar daca n-au vazut in viata lor o tableta, suntem convinsi ca nu va suferi de ADHD, SIDS, BPD (bipolar disorder), SBS si alte sindroame inventate de oameni care nu au invatat la timp sa se bucure de viata, de copilarie si sa judece cu propria minte informatiile care le sunt prezentate.

Ca sa zic ca Bram Stoker: „Ah, it is the fault of our science that it wants to explain all, and if it explain not, then it says there is nothing to explain. But yet we see around us every day the growth of new beliefs, which think themselves new, and which are yet but the old, which pretend to be young, like the fine ladies at the opera.”

Daca stiti ateliere de crescut amazoane si razboinici, daca cunoasteti oameni care au invins alergiile cu simplul fapt ca s-au hotarat intr-o dimineata ca nu au alergii, daca stiti un medic pediatru care a crescut in scoala de medicina franceza, germana sau chiar romaneasca, dar in orice caz, nu si-a completat cunostintele de specialitate cu descoperirile miraculoase ale scolii americane, va rog sa ne indrumati catre ei. Da, disciplinarea unui copil este un concept invechit, care sper sa fie redescoperit si sa devina „trendy” in urmatorii ani. Nu, nu, nu incurajez violenta domestica. Stiu multi oameni care au fost disciplinati fara sa fi fost atinsi, fara sa fi fost ridicat tonul in prezenta lor si fara ca acest lucru sa le displaca. Stiu oameni care au terminat un liceu militar sau un liceu sportiv si care se pot trezi la 5 dimineata fara sa „se miortaie”.

Nu vreau un copil blegoman, nici unul badaran. Vreau un copil care sa se transforme intr-un om echilibrat, curajos si intelept.


No comments:

Post a Comment